Întemeierea Moldovei



Întemeierea Moldovei este asemănătoare în mare parte cu cea a Ţării Româneşti. Sub aspect cronologic, evenimentele petrecute în Moldova au loc la mijlocul sec. al XIV-lea. La est de Carpaţi, în procesul de întemeiere deosebim trei etape.
Procesul istoric al întemeierii statului moldovean a fost favorizat de unii factori externi printre care slăbirea dominaţiei tătare, ca urmare a luptei desfăşurate de Ungaria, Polonia, Ţara Românească. Slăbirea puterii tătarilor a însemnat şi înlăturarea unor piedici din calea comerţului răsăritean care putea străbate de acum nestingherit Moldova.
Prima etapă a întemeierii Moldovei:
Informaţiile istorice ne îngăduie să distingem o primă etapă a procesului de întemeiere a Moldovei, petrecută mai cu seamă în anii 1352-1353, în timpul luptelor împotriva tătarilor. Cu acest prilej, în partea de nord est, în valea râului Moldova - unde datele istorice aşează o formaţiune prestatlă românească - se organizează de către regalitatea maghiară o marcă de apărare împotriva tătarilor, o unitate teritorială, politcă şi militară condusă de Dragoş, voievodul românilor maramureşeni. Aici, pe un şes întins cu multe sate, cu aşezări orăşeneşti, cu Baia drept capitală, se crease o stăpânire care poate fi considerată Moldova mică, care nu era un stat organizat deplin. Ea îndedeplinea funcţia de apărare, fără însă să lipsească şi alte caracteristici ale viitorului stat. Dovadă că Letopiseţul de când s-a întemeiat Ţara Moldovei, scris în vremea lui Ştefan cel Mare, consideră pe Dragoş întemeietorul moldovean.
Organizarea Moldovei în timpul lui Dragoş a pornit şi de la formaţiunile politice anterioare. Ea oglindedşte tendinţele locale de organizare statală, amplificate în perioada următoare. Aceste tendinţe se împletesc cu cele de emancipare de sub regalitatea maghiară.
A doua etapă a întemeierii Moldovei:
Începe în 1359, în condiţii asemănătoare cu cele petrecute în Ţara Românească. Istoricii au vorbit, în lumina izvoarelor documentare, de descălecatul lui Bogdan, voievodul românilor din Maramureş pe care l-au socotit întemeietorul statului feudal Moldova. Bogdan a fost stăpânul unui cnezat situat pe Valea Vişeului, compus din 22 de state şi având reşedinţă fortificată la Cuhea. El făcea parte din feudalitatea românească maramureşeană, ridicându-se la funcţia de voievod în rândul numeroşilor cnezi români.
Spre mijlocul sec. al XIV-lea, Bogdan se opune încercărilor de organizare a comitatului de către regalitatea maghiară şi înlăturării voievodatului maramureşan autohton românesc. Documentele regale îl pomenesc cu calificativul de necredinciosul nostru, semn al rezistenţei româneşti la politica de anulare a vechilor libertăţi. Ascensiunea Dragoşeştilor şi atribuirea mărcii moldovene acestora împiedicau libertatea de mişcare şi comunicare cu teritoriile din afara Carpaţilor, mai ferite de inixtiunile politicii regatului ungar.
În aceste împrejurări, ale continuei presiuni politice şi religioase a regalităţii maghiare asupra românilor din interiorul arcului carpatic şi din exteriorul lu, are loc o răscoală împotriva Dragoşeştilor, în 1359. La ea participă şi Bogdan, voievodul Maramureşului, care pleacă spre Moldova, încecrcând s-o scoată de sub controlul coroanei maghiare. Într-unul din izvoarele narative, o cronică scrisă ded Ioan de Târnave, se spune: "Bogdan, voievodul valahilor (românilor) din Maramueş, cu ajutorul valahilor dee acolo a trecut în taină în Ţara Moldovei, supusă coroanei ungureşti... Deşi a fost atacat în mai multe rânduri chiar de oştile regelui, totuşi crescând numărul valahilor ce locuiau în această ţară, ea s-a mărit, făcându-se o domnie " .
Ca atare, ceea ce nu s-a putut împlini în Maramureş se realizează în afara arcului. Înlăturând pe urmaşii lui Dragoş, cu ajutorul boierimii lcoale moldovene răsculate împotriva dominaţiei maghiare, Bogdan a întemeiat o nouă stăpânire, desăvârşind începuturile de organizare statală a Moldovei. La întemeiere au participat cetele de vieji maramureşeni, vasalii voievodului, care şi-au unit forţele cu cele din Moldova.
Regalitatea maghiară, ca şi în cazul Ţării româneşti, aspirând la dominaţia Moldovei, reacţionează prin campanii militare, fără ca ele să fie încununate de succes. Moldova se afirmă ca stat de sine stătător, sub conducerea lui Bogdan, care a dat statului o nouă orientare politică independentă.
Formarea statului feudal Moldova nu se încjeiase o dată cu Bogdan. Statul întemeiat în partea de nord nu încorpora toate teritoriile Moldovei şi nici nu-şi desăvârşise organizarea statatlă. O fac urmaşii, în a doua jumătate a veacului.
Creatorului statului moldovean independent îi urmează Laţcu (1365-1374) care, având să facă faţă presiunii polono-maghiare, stabileşte raporturi cu papalitatea. În timpul lui, cecl de-al doilea stat românesc câştigă o legitimitate pe plan internaţional, fiind recunoscut ca de sine stătător, prin eliminarea pretenţiilor de dominaţie ale statului ungar. Astfel, în anii 1374-1375, Ţara Românească şi Moldova, sincronizându-şi eforturile, se opun ofensivei regalităţii maghiare, politice şi religioase, consolidându-şi independenţa.În vremea lui Petru Muşat (1374-1391), urmaşul lui Laţcu, statul moldovean îşi consolidează poziţia politică în raport cu Ungaria şi Polonia. Se manifestă preocupări pentru organizarea economică şi administrativă, creşte prosperitatea ţării, se bat primele monede moldoveneşti, se înfiinţează Mitropolia, instituţie ce va contribui la întărirea puterii centrale. Întemeierea Mitropoliei a însemnat şi reccunoaşterea de către Polonia a autonomiei politice şi bisericeşti. În timpul lui Roman voievod (1391-1394) , dispărând ultimele rămăşiţe ale stăpânirii tătare din Moldova, este încorporată Ţara de jos, partea de sud a Moldovei. Astfel, Roman se intitulează "voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara Românească de la munţi până la ţărmul mării". Moldova, prin urmare, devine o nouă ţară românească, prin unificarea teritorială şi consolidarea ei politică internă şi externă.

Sursă: Istoria romnânilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821. Editura Didactică şi pedagogică.Bucureşti-1994


Legenda formării Moldovei

moz-screenshot.png
moz-screenshot.png
Harta Moldovei la 1483

MOLDOVA_by_Principatul_Moldovei.jpg
Harta Moldovei la 1483



După cum ne spune Dimitrie Cantemir, "Moldova n-a avut aceleaşi hotare în toate vremurile, căci întinderea ei este când mai mare, când mai mică, după starea de înălţare sau de cădere a ţării”. Dacă întemeierea Moldovei s-a făcut în perimetrul râurilor Moldova-Siret, în perioada care a urmat şi-a extins hotarele astfel încât în timpul lui Roman I, Moldova se întindea de la munţi şi până la mare. Tot Dimitrie Cantemir ne mai spune că “în vremurile de demult Moldova era împărţită în trei părţi: cea de jos, cea de sus şi Basarabia, în care se numărau, luate la un loc 23 de ţinuturi mai mici”. Sub atacurile imperiilor vecine i-au fost luate pentru anumite perioade unele teritorii pe care agresorii le-au redenumit în interes propriu. În 1775 Austria ia nordul Moldovei pe care îl numeşte Bucovina în timp ce Rusia în 1812 ia partea de est a Moldovei, dintre Prut şi Nistru, pe care tot ruşii o numesc Basarabia.
În fruntea ţării se afla domnul, cuvânt care vine din latinescul "dominus". El era cel care conducea ţara îndeplinind şi funcţiile de cel mai înalt judecător şi de comandant suprem al armatei. Domnul era ajutat în cârmuirea ţării de dregători, termen care vine de asemenea din latină de la "dirigo" care înseamnă “a conduce”. Dregătorii erau de trei categorii: dregători mari, funcţie ce ar corespunde azi celei de ministru, a doua categorie era aceea de pârcălabi care conduceau judeţele, şi dregătorii mici care îndeplineau funcţii judecătoreşti, administrative, fiscale şi militare.

Numele

Denumirea de Moldova, vine de la râul cu acelaşi nume, pe valea căruia a fost întemeiat noul voievodat. Există mai multe teorii asupra originii numelui de Moldova. În “Descrierea Moldovei” se spune că numele râului ar veni de la Molda căţeluşa voievodului Dragoş. Există teoria care spune că numele este de origine dacică. Şi există mai multe variante. Se poate ca o parte a Daciei să se fi numit 'Molisdavia', adică Davia moale; sau de la 'Mollior Davia', adică partea cea mai plăcută din vechea Dacie. Este posibil ca numele să fi provenit de la o cetate dacică Moldava. Iar potrivit lingvistului şi cercetătorului Ion Pachia Tatomirescu numele derivă de la cuvintele: 'moldă'=„albie/vale fortificată“ plus '-dava'=„cetate sacră“. Mai există unele teorii în care se presupune originea numelui Moldova. Istoricii Giurescu & Giurescu, dar şi Iorgu Iordan susţin că numele de Moldova ar veni de la molid. Potrivit “Enciclopediei Cugetarea” numele se poate să fi rămas de la bastarni sau goţi. Astfel că Bogdan Petriceicu Hasdeu dar şi A. D. Xenopol susţin că denumirea ar proveni din termenul de origine gotică “Mulda” care înseamnă „praf”. O altă teorie a lui Emil Vîrtosu considera că numele ar veni de la germanul 'Molde', 'Mulde' tradus „albie, groapă, adîncitură” şi de la cumanul 'uwe' = „vale, scobitură”..
Denumirea ţării în documente s-a făcut în funcţie de cum îşi spuneau locuitorii înşişi, şi după modul în care era percepută de stăini. Astfel în actele cancelariei domneşti ţara era denumită Moldova, după râul cu acelaşi nume, iar uneori apare şi numele de Moldovlahia, adică Vlahia Moldovenească. Grecii o denumeau Rusovlahia, adică Vlahia de lângă Rusia, sau Maurovlahia adică Vlahia neagră (de la pădurile de nepătruns), în timp ce pentru Muntenia, foloseau denumirea Ungrovlahia, adică Vlahia dinspre Ungaria. Turcii foloseau denumirile: Bogdanili, adică ţara lui Bogdan sau Cara-Bogdan însemnând Bogdania neagră (cu aceeaşi referire la pădurile de nepătruns).
Sursă: http://ro.metapedia.org/wiki/Moldova
23 martie 2011 4:29 p.m
Iacoban Ancuţa Gabriela

Cei mai importanţi domnitori ai Moldovei:

A)Dragoş Vodă

Dragoş Vodă
Dragoş Vodă





Cu toate că avem puţine informaţii documentare cu privire la originea lui Dragoş, se ştie, totuşi, că acesta făcea parte, cu siguranţă, dintr-­o familie de mari feudali români din Maramureş („din familia fostului voievod Codrea” , mai exact , „dintr­-o ramură colaterală a familiei codrenilor”), care stăpânea, în secolul al XIV­lea, întinsul şi puternicul cnezat de vale al Câmpulungului de pe Tisa sau al Sarasăului, căci această ultimă localitate a fost o vreme centrul cnezatului teritorial amintit (ce era alcătuit din cca. 16­18 aşezări).
O a doua opinie îl consideră, ca autor al „descălecatului”, pe un alt Dragoş despre care se vorbeşte în două dintre documentele maghiare ale epocii, datate 12 octombrie şi respectiv 29 noiembrie 1355. Acesta nu este altul decât Dragoş, fiul lui Gyula, cel care, în 1359, a condus o campanie militară întreprinsă, în Moldova, din porunca regelui Ungariei, cu scopul înăbuşirii unei revolte a românilor de aici, declanşată împotriva dominaţiei maghiare. Pentru credinţa sa, regele îl va răsplăti, dăruindu­i, printr-­o diplomă, emisă la 20 martie 1360, lui şi celor doi fii ai săi, Gyula şi Ladislau, şase sate, situate, cele mai multe dintre ele, nu departe de Giuleşti.
Cea de-­a treia părere, referitoare la identificarea „Descălecătorului” ­ socotită drept plauzibilă, de-­a lungul întregului veac al XX-­lea, de către majoritatea specialiştilor ­ este cea care îl propune pe Dragoş din Bedeu pe Tisa (aşezare aflată în vestul Maramureşului istoric, ce a îndeplinit rolul de centru al unui cnezat de vale, condus, probabil, de familia acestuia, care era alta decât cea a legendarului biruitor al bourului), drept întemeietorul familiei Drăgoşeştilor din Moldova.
Şi în acest caz, cercetările au demonstrat că lucrurile nu stau aşa, căci, verificând documentele referitoare la genealogia familiei acestuia, s-­a constatat că Dragoş din Bedeu era părintele unui anume Ladomir, care la rându­-i, a fost binecuvântat cu trei „feciori” pe nume Nan, Ştefan şi Luca, neavând, deci, ca fiu pe Sas şi ca nepot, pe Balc, aşa cum ne informează atât izvoarele narative moldave cât şi cele ungureşti.
În contextul politic, din acea epocă, Dragoş se arată fidel suveranului de la Buda, motiv pentru care acesta îl numeşte, printre căpeteniile expediţiilor militare întreprinse împotriva tătarilor între vara anului 1343 şi primăvara lui 1354.
În conflictul lor cu Hoarda de Aur, maghiarii s­-au bizuit şi pe lupta permanentă a formaţiunilor prestatale feudale româneşti est­carpatine (apărute încă din secolul al XIII­-lea), dusă împotriva dominaţiei tătare.
La finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost eliberată, datorită unei scrisori adresate Papei de la Roma, Clement al VI­l-ea (1342­-1352), prin intermediul careia i se solicita acestuia reactivarea Episcopiei de la Milcov.Acest lucru va fi aprobat la 20 martie 1347, învestindu-­l ca episcop al „Milcoviei” pe însuşi capelanul regelui maghiar.
Pe teritoriul eliberat, unde existau, de fapt, câteva importante cnezate ale românilor, regalitatea maghiară a trecut la organizarea unei mărci (unitate teritorial­-politică şi militară), care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului ungar. Ca răsplată a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramureşean primeşte, din partea regelui Ludovic cel Mare, în 1347, conducerea acesteia şi, totodată, sarcina de a continua luptele cu tătarii.
Trecând munţii, pe la Oituz, Dragoş s-­a oprit pe valea Bistriţei, unde, pe un spaţiu cuprins între Bistriţa, Nechid şi Tazlău, s­-au înfiripat, în timp, mai mult de douăzeci de sate, acest loc fiind cunoscut, veacuri de-­a rândul, sub denumirea de „Câmpul lui Dragoş”.
Până la dezrobirea părţii de nord a Moldovei, capitala viitorului stat moldovean s-­a menţinut la Baia, care a fost, se pare, prima reşedinţă domnească din Moldova. Extinzându­-şi şi consolidându-­şi, totodată, o stăpânire ce poate fi considerată, acum drept o adevărată Moldovă mică (care deşi nu era un stat pe deplin organizat, constituia totuşi o solidă bază de plecare pentru statul medieval propriu­-zis), Dragoş îşi mută reşedinţa, la Siret, unde ia o serie de măsuri de ordin administrativ (printre altele, aici el zideşte o cetate de pământ şi o biserică ortodoxă de piatră).
Pe lângă masiva lui participare la operaţiunile militare menite a îndepărta pericolul tătar, de la porţile Europei, voievodul român a pus temelia unor noi localităţi, creându­-şi, totodată, un întins domeniu feudal a cărui reşedinţă era satul Volovăţ (cunoscut în trecut sub numele de Volhovăţ), întemeiat de către supuşii săi, proveniţi din satul maramureşean Olhovţi, care l­-au însoţit pe plaiurile moldovene.
În 1353, Dragoş porunceşte construirea, în această aşezare, a unei bisericuţe din lemn (considerată drept cea mai veche biserică domnească din Moldova), pe care marele Ştefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 1500­-1502, o alta de piatră.
Împovărat de mulţimea grijilor şi a anilor, el şi-­l va asocia la guvernare pe fiul său Sas, care, după moartea lui Dragoş, va prelua cârmuirea stăpânirii sale, guvernând până în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, într­o scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat prizonier, împreună cu o mare parte dintre rudele sale, de către voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea (viitorul domnitor Bogdan I, „întemeietorul” propriu­zis al statului medieval Moldova). Se instituie, practic, o adevărată dinastie, cea a Drăgoşeştilor, Moldova începând acum să fie altceva decât o simplă marcă de graniţă, guvernată de regele maghiar prin intermediul dregătorilor săi.
Dragoş se va stinge din viaţă, în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsindu­şi odihna de veci în modesta­i ctitorie de la Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules, la rându­-i, această informaţie de la „oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ (Volovăţ ­ n.n.T.C.), să fie făcută de Dragoş Vodă, şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă”.
Intrat în conştiinţa colectivă a neamului românesc şi în istoria sa cu supranumele de „Descălecătorul”, dar şi ca o figură legendară, ce a dăruit un nume şi o stemă statului nostru medieval de la răsărit de arcul carpatic, Dragoş Vodă şi­-a legat personalitatea, de-­a pururi, de începuturile Moldovei. Considerat, în cronica moldo­polonă, din secolul al XVI­-lea, drept „cel dintâi voievod”, Dragoş „Voievod, din Ţara Ungurească, din Maramureş” este cel cu care „s­a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei”. Deşi a pătruns în istorie direct din legendă, nu se poate ca el să nu fie înscris, la loc de cinste, printre domnitorii Moldovei, Dragoş Vodă „Descălecătorul” fiind de fapt, aşa cum stă scris în cronicile lui Miron şi Nicolae Costin, „primul domn al acestei ţări”.

Drapelul Mare al Moldovei
Drapelul Mare al Moldovei


Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.19-24.
23 martie 2011
4:29 p.m
Iacoban Ancuţa Gabriela


B) Bogdan I(1359-1365 )

Cei şase ani de domnie a lui Bogdan s-ar încadra între 1359 şi 1365, acest voievod stingându-se din viaţă în lunile care au urmat după diploma din 2 februarie 1365, căci, la această dată, el era în viaţă. Lui i se datorează redobândirea independenţei Ţării Moldovei faţă de Coroana ungară. Iar dacă Bogdan a fost implicat cumva şi în organizarea ripostei oastei polone în lupta din Ţara Şepeniţului, meritul lui se completează esenţial. Ceea ce se impune spre constatare în legătură cu dezastrul oastei lui Cazimir al III-lea este că, la 1359, Ţara Moldovei a crescut către acea vreme teritorial, extinzându-şi hotarul său de nord – nord-est până la graniţa cu stăpânirile regatului Poloniei din Galiţia şi până la Nistru, în segmentul dominat de cetatea Hotinului, care era una din cele trei cetăţi din Ţara Şepeniţului. Hotarele Ţării Moldovei de atunci se înscriu perfect în acea porţiune a statului moldovenesc care se va numi mai târziu Ţara de Sus .
Numele lui Bogdan ca voievod al Moldovei a fost înveşnicit nu numai prin consemnarea lui în lista domnilor din cronicile Ţării Moldovei. El a fost înmormântat în biserica de lemn Sf. Nicolae din Rădăuţi, pe care, dacă nu a construit-o chiar el, cel puţin a îngrijit-o, ea devenind necropolă domnească, reconstruită în piatră de Petru Mu¬şatinul. Imediata ei apropiere de Suceava şi faptul că în ea au fost înmormântaţi şi alţi domni care şi-au avut acest oraş drept capitală (Laţcu, Roman I, Ştefan I) oferă destul temei pentru a admite că tot aici şi-a avut reşedinţa şi Bogdan. Lui i se datorează şi întemeierea unei organizări bisericeşti proprii prin crearea episcopiei de Rădăuţi cu calităţi şi prerogative caracteristice mitropoliei [15]. Este foarte probabil ca Bogdan I să fi intervenit cu un demers la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în vederea instituirii unei mitropolii autonome a Moldovei sau, cel puţin, de a obţine protecţia Patriarhiei şi împăratului bizantin16.
A fost o primă încercare de legitimare internaţională a independenţei Ţării Moldovei de atunci prin orientarea spirituală către cel mai important centru al lumii creştine răsăritene (ortodoxe), reprezentat de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, opus celuilalt centru al bisericii creştine, în frunte cu Papalitatea, care tutela ambele regate catolice vecine Moldovei – cel al Ungariei şi cel al Poloniei.
Bogdan I, aşadar, se înscrie în istoria timpurie a Ţării Moldovei nu doar prin faptul că a fost unul din voievozii ei. El şi-a proslăvit numele prin luptele menite să asigure independenţa politică şi spirituală a ţării sale, contribuind la consolidarea organizării ei ca stat independent.
Că Bogdan I a avut feciori nu încape îndoială, faptul fiind ilustrat chiar de diploma lui Ludovic I din 2 februarie 1365, care în două rânduri vorbeşte de Bogdan “şi fiii săi”. Dintre ei, doar unul este atestat de izvoare (cronicile indigene) – viitorul voievod Laţcu. încercările de a-i “descoperi” şi pe alţii merită cele mai mari încurajări, dacă, desigur, aşa ceva este posibil. Cea mai recentă tentativă, în acest sens, a fost întreprinsă de Constantin Rezachevici, care admite că unul dintre feciorii lui Bogdan – cel mai mare – s-ar fi numit Ştefan şi că ar fi rămas în Maramureş, unde a şi murit. El ar fi avut, la rindu-i, doi feciori – un alt Ştefan şi un Petru. Aceştia ar fi fost eroii naraţiunii lui Jan Dlugosz despre lupta moldovenilor cu polonezii de la “Plonini”, din Ţara Şepeniţului. Ideea este interesantă şi ar merita cele mai favorabile aprecieri, dacă ar fi şi demonstrată.
Deocamdată, ea rămâne însă la nivelul ipotezei, care, desigur, nu este suficientă pentru a introduce destul de categoric în şirul voievozilor moldoveni, între Bogdan şi Laţcu, pe un oarecare “Petru (I) fiul lui Ştefan” [17], deşi, aşa cum sunt prezentate lucrurile de către cronicarul polon, afară de voievozii cunoscuţi, au mai fost, desigur, şi alţii, inclusiv acel Petru – fiul lui Ştefan şi frate al unui alt Ştefan. Istoricul polon, însă, îl prezintă ca voievod al Moldovei la fel şi pe tatăl lui Petru. Ce ne facem cu el? Interesantă este şi ideea autorului despre domnia fratelui lui Petru, adică a celuilalt Ştefan, numai că în părţile de sud-est. Cum s-ar împăca însă această idee cu faptul real că teritoriile în cauză s-au aflat sub stăpânirea tătarilor până în anul 1369, adică până mai târziu decât presupusa domnie aici a lui Ştefan, care ar fi început “după iulie 1368”?
Însăşi data presupusei domnii a acestuia, ca şi a celei a lui “Petru (I) fiul lui Ştefan” este o ipoteză rezultată dintr-o altă ipoteză, cum că lupta de la “Plonini” care, aşa cum scrie Jan Dlugosz, s-a produs în 1359 (pe la 30 iunie), s-ar fi dat în realitate prin 1368. În favoarea acestui Ştefan s-a mai invocat şi faptul că “prima listă de domni ai Moldovei, dinainte de Ştefan cel Mare, păstrată într-o copie sau alcătuire din secolul al XVI-lea, menţionează, la o reluare de către un al doilea autor al listei, între Sas şi Bogdan II pe un oarecare Ştefan, care a dispărut, din păcate, o dată cu tăierea paginii la legarea manuscrisului” .
Numele lui însă a fost reconstituit în baza doar a două litere iniţiale ale unui cuvânt slavon care începea cu “ст” (st), celelalte litere fiind dispărute în urma tăierii marginii drepte a manuscrisului. P.P. Panaitescu a crezut că ar fi fost vorba de cuvântul Ст[ефан] (Ştefan). Enigma cuvântului însă a fost foarte convingător dezlegată de către cercetătorul Leon Şimanschi, care consideră că în realitate este vorba de cuvântul «старый» ca epitet afiliat numelui lui Bogdan voievodul, indicat imediat în rândul următor. Ar fi fost vorba, aşadar, nu de un oarecare Ştefan voievod, ci de “bătrânul (старый) Bogdan voievod”. Astfel, acest Ştefan nu a existat în realitate, şi discuţiile în jurul lui sunt lipsite de temei. Fără a subaprecia eforturile în vederea evidenţierii şi altor feciori ai lui Bogdan, la momentul de faţă nu vedem o altă cale care trebuie urmată, decât să ne conformăm faptelor dovedite, fiind siguri doar că următorul voievod al Moldovei a fost Laţcu şi că el a fost indiscutabil feciorul lui Bogdan I.


Sursă: http://moldova650.asm.md/node/32
23.03.2011
04:54 p.m.

Prutean Ramona-Alexandra

C)Petru I Muşatinul, domn al Moldovei (1375 - 1391)

200px-Petru_I_Musat.jpg
Portret imaginar a lui Petru Muşat


1)Începuturile domniei
În ordinea reprodusă în cronicile moldoveneşti şi în diploma lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403, Petru I Muşatinul a urmat în scaunul voievodal al Moldovei după Laţcu,la 2-3 ani după moartea sa. Altfel spus, urcarea în scaun a lui Petru I Muşatinul a marcat sfârşitul perioadei de interregnum intervenit după stingerea din viaţă a feciorului lui Bogdan şi se înscrie ca un final al luptelor interne pentru scaunul voievodal rămas vacant.
Cronicile, consemnând domnia lui Petru I Muşatinul, nu indică vreo legătură de rudenie dintre el şi predecesorii lui, specificând doar că a fost “fiul Muşatei”. Ca urmare, majoritatea cercetătorilor au considerat că după Laţcu în scaunul Ţării Moldovei s-a produs un schimb de dinastii – scurta dinastie a Bogdăneştilor a fost înlocuită cu cea a Muşatinilor . (dovada fiind materialele arheologice ridicate din mormântul atribuit lui Laţcu din necropola domnească de la Rădăuţi) . În mod deosebit, se impun cele şase aplice vestimentare, dintre care trei au pe ele reprezentat un cap de lup reprodus în profil, iar alte trei – un coif cu coarne recurbate.Din timpul domniei lui Petru I Muşatinul este cunoscută însă o altă stemă a Moldovei, figura centrală a ei fiind capul de bour. Este justificată astfel concluzia că între Laţcu şi Petru I Muşatinul nu a existat o succesiune dinastică.
Unii cercetători neagă însă discontinuitatea dinastică şi încearcă să demonstreze că Petru I Muşatinul a fost un continuator al dinastiei întemeiate de Bogdan I, propunând chiar extinderea sintagmei dinastia Bogdăneştilor asupra tuturor domniilor care au urmat după Laţcu şi excluderea sintagmei dinastia Muşatinilor.

În favoarea opiniei despre schimbarea, odată cu venirea în scaun a lui Petru I Muşatinul, a dinastiei domnitoare, ar mărturisi şi faptul că noul voievod al Moldovei nu a moştenit domnia, ci a fost ales ca voievod. O confirmare directă a faptului, este adevărat, nu există, insă aceasta se poate deduce oarecum din scrierea lui Ioan de Târnave (notarul regelui Ludovic I şi contemporan al celor trei voievozi ai Moldovei – Bogdan I, Laţcu şi Petru I ) , care spunea despre voievozi că “ şi-i aleg românii acestui regat ” .

2)Realizări

Moldova s-ar fi detaşat de Regatul Ungariei în vremea interregnului, adică după moartea lui Ludovic I (1382), când uniunea personală ungaro-polonă s-a destrămat, ambele regate fiind lovite şi ele de criza interregnului, aşadar Petru Muşat s-a văzut nevoit să recunoască suzeranitatea lui Ludovic I, depunând un omagiu vasalic regelui Ungariei , şi plătind de asemenea un tribut.
În condiţiile, însă, când Ludovic I era concomitent şi posesor al coroanei polone, era greu de făcut o deosebire netă dintre el că rege al Ungarie şi ca rege al Poloniei, creându-se o situaţie specifică de dublă suzeranitate ungaro-polonă asupra Moldovei, astfel că, la destrămarea uniunii personale ungaro-polone după moartea creatorului ei, apărea dilema căreia dintre cele două coroane, acum separate, urma să i se dea preferinţă, ambele reclamându-şi dreptul de suzeran al voievodatului condus de Petru I Muşatinul. Atâta timp cât şi un regat, şi altul erau preocupate de căutările în vederea depăşirii crizei cauzate de interregn, şi voievodul moldovean dispunea de un răgaz propice pentru a influenţa o eventuală evoluţie defavorabilă pentru el a evenimentelor din regatele vecine.
S-a întâmplat însă că Regatul Poloniei a fost primul care a reuşit să depăşească criza interregnului prin căsătoria ficei mai mici a lui Ludovic I cu ducele Lituaniei, Jagiello(Vladislav) . S-a realizat pe această cale o nouă uniune personală, de data aceasta a Poloniei şi Lituaniei. Ea nu a putut să nu atragă atenţia şi să nu trezească îngrijorarea voievodului moldovean, ca şi a altor conducători de state vecine cu Polonia şi Lituania.

Datorită actului din 26 septembrie 1387,Petru I Muşatinul şi-a legat ţara “de cea mai puternică grupare de forţe din Europa Central-Răsăriteană”, ceea ce se prezintă drept “principala garanţie împotriva oricărei încercări a Regatului Ungar de a-şi restabili dominaţia la răsărit de Carpaţi”.
Domnia lui Petru I Muşatinul a fost marcată mai întâi prin desăvârşirea procesului integrării în hotarele politice ale Ţării Moldovei a celorlalte teritorii populate de români din spaţiul dintre Carpaţii Răsăriteni, Nistru.
Extinderea teritorială a Ţării Moldovei, amplificarea problemelor administrative şi fiscale au determinat dezvoltarea întregului aparat statal pe care se bizuia puterea domniei: emiterea primelor acte scrise şi a monedelor cu numele domnitorului si cu stema ţării întipărite pe ele şi punerea în aplicare a sigiliului voievodal, etc.

S-a îngrijit atât de întărirea sistemului de apărare a ţării, bazat pe cetăţi, cât şi de biserică ca instituţie ideologică menită să contribuie la întărirea autorităţii domniei în interiorul ţării. Încercările, însă, de a-i atribui lui Petru I Muşatinul iniţiativa în instituirea mitropoliei ţării, nu pot fi acreditate. Orientându-se politic spre suzeranitatea coroanei polone el nu a putut decât să aducă biserica Moldovei în subordinea Mitropoliei Rusiei Mici.
Pe plan extern, domnia lui Petru I Muşatinul s-a caracterizat prin extinderea sferei de aplicare a politicii externe a Ţării Moldovei, implicarea mai activă a diplomaţiei moldovene în relaţiile interstatale din Europa Central-Răsăriteană şi recunoaşterea internaţională a fiinţei sale statale, fie şi cu statut de ţară vasală Poloniei.

3)Sfârşitul Domniei
Se pare chiar că alegerea lui Petru a fost concepută doar pe durata vieţii lui, fără dreptul de a transmite scaunul prin moştenire. În acest sens ar sta faptul că noul voievod nu şi-a menţionat nici o dată moştenitorul prezumtiv, deşi cu siguranţă a avut un fiu, Ivaşcu, consemnat documentar ceva mai târziu – în 1400 –, aflându-se însă nu în ţară, ci la Berest, sub ocrotirea regelui Poloniei Vladislav al II-lea Jagiello .Iar După încetarea din viaţă a lui Petru, scaunul voievodal a fost disputat de fratele său Roman şi de fiul acestuia Ştefan.
Sursă:www.istoria.md

17.03.2011
09:30 p.m.
Hurjui Carla

D)Ştefan cel Mare(1457-1504)

stefan-cel-mare.jpg
stefan-cel-mare.jpg

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”. Jan Dlugosz
Sursă: http://www.stefancelmare.ro/Domnia-s1-ss10.htm 14:53, 23.03.2011

Bătălii



Data desfaşurării

Locul Bătăliei
Adversarul
12 aprilie 1457
Bătălia de la Doljeşti
oastea condusă de Petru Aron, domnul Moldovei
victoria lui Ştefan cel Mare
14 aprilie 1457
Bătălia de la Orbic
oastea condusă de Petru Aron, domnul Moldovei
victoria lui Ştefan cel Mare
22 iunie 1462
Primul asediu al cetăţii Chilia
garnizoană maghiaro-munteană
înfrîngerea lui Ştefan cel Mare
23-25 ianuarie 1465
Cel de-al doilea asediu al cetăţii Chilia
garnizoană maghiaro-munteană
victoria lui Ştefan cel Mare
14-15 decembrie 1467
Bătălia de la Baia
armata condusă de Matei Corvin, regele Ungariei
victoria lui Ştefan cel Mare
20 august 1469 sau 1470
Bătălia de la Lipnic
oaste tătară
victoria lui Ştefan cel Mare
7 martie 1471
Bătălia de la Soci
oastea condusă de Radu cel Frumos, domnul Munteniei
victoria lui Ştefan cel Mare
18-20 noiembrie 1473
Bătălia de la pîrîul Vodna
oastea condusă de Radu cel Frumos, domnul Munteniei
victoria lui Ştefan cel Mare
24 noiembrie 1473
Asediul cetăţii Dîmboviţa
garnizoană munteană
victoria lui Ştefan cel Mare
28 noiembrie 1473
Bătălia din 28 noiembrie 1473
armată otomană şi corp de oaste muntean
victoria lui Ştefan cel Mare
10 ianuarie 1475
Bătălia de la Podul Înalt
armata otomană condusă de Suleiman paşa, beglerbegul Rumeliei, însoţită de un corp de oaste muntean
victoria lui Ştefan cel Mare
25 iulie 1476
Bătălia din 25 iulie 1476
avangarda otomană condusă de Suleiman paşa
victoria lui Ştefan cel Mare
26 iulie 1476
Bătălia de la Valea Albă
armata otomană condusă de sultanul Mahomed al II-lea, însoţită de oastea munteană a lui Laiotă Basarab
înfrîngerea lui Ştefan cel Mare
16 noiembrie 1476
Asediul Bucureştiului
garnizoană munteană
victoria lui Ştefan cel Mare
noiembrie 1477
Bătălia din noiembrie 1477
oastea condusă de Laiotă Basarab, domnul Munteniei
victoria lui Ştefan cel Mare
1 iunie 1480
Bătălia din 1 iunie 1480
oastea condusă de Basarab cel Tînăr, domnul Munteniei
victoria lui Ştefan cel Mare
8 iulie 1481
Bătălia de la Râmnicu Sărat
oastea condusă de Basarab cel Tînăr, domnul Munteniei, susţinută de armata otomană condusă de Ali-beg şi Skender-beg
victoria lui Ştefan cel Mare
10 martie 1482
Asediul cetăţii Crăciuna
arnizoană munteană
victoria lui Ştefan cel Mare
16 noiembrie 1485
Bătălia de la Cătlăbuga
armata otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, paşă de Silistra
victoria lui Ştefan cel Mare
6 martie 1486
Bătălia de la Şcheia
oastea otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, paşă de Silistra
victoria lui Ştefan cel Mare
26 octombrie 1497
Bătălia de la Codrii Cosminului
armata condusă de Ioan Albert, regele Poloniei
victoria lui Ştefan cel Mare
iunie sau iulie 1498
Asediul cetăţii Trembowla
garnizoană poloneză
victoria lui Ştefan cel Mare
iunie sau iulie 1498
Asediul cetăţii Buczacz
garnizoană poloneză
victoria lui Ştefan cel Mare
iunie sau iulie 1498
Asediul cetăţii Podhajce
garnizoană poloneză
victoria lui Ştefan cel Mare


batalia_campul_painii.jpg
batalia_campul_painii.jpg




Bibliografie :

  1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_b%C4%83t%C4%83liilor_lui_%C8%98tefan_cel_Mare
  2. Giurescu, Constantin C. (1992). Istoria Romaniei în date. Editura Crai Nou;
  3. Manea, Mihai (1996). Istoria românilor din cele mai vech timpuri până la Revoluţia din 1821.
  4. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică.




Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare




În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la solicitarea domnului la "oaste" în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oşteni de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o ,,oaste de ţară", la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari sau soldneri). Ţara era apărată de cetăţi ca Soroca,Tighina şi Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe Siret cetatea Romanului.Moldova era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la domnie erau rare, şi opoziţia boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese de la aceştia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ştefan să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea bizui, căci şi unii şi alţii voiau să aibă Moldova sub suzeranitatea lor. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiuneaImperiul Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmet- al II-lea Fatih îşi continua înaintarea spre inima Europei.
http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_cel_Mare
moldova_stefan_cel_mare.png
moldova_stefan_cel_mare.png


Ştefan cel Mare a domnit aproape o jumătate de secol în Moldova, timp în care ţara a cunoscut o înflorire fără precedent şi s-a făcut respectată de toate marile puteri din jur: Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman. Voievodul - pe care cronicarii îl descriu ca pe un bărbat nu prea înalt, blond, cu o privire pătrunzătoare şi o voinţă puternică - a fost un războinic viteaz şi hotărât, un priceput conducător de oşti, dar şi un om credincios, cu frica lui Dumnezeu, care a zidit multe biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul Moldovei şi a rămas în amintirea romanilor ca “Ştefan cel Mare şi Sfânt”.

Ştefan cel Mare, domn al Moldovei între 1457 şi 1504, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta 507 de ani, a fost, fără îndoială, una dintre cele mai mari personalităţi din istoria românilor. El era nepotul unui alt mare voievod moldovean, Alexandru cel Bun, apartinând dinastiei Muşatinilor. Ştefan a avut o domnie foarte lungă, de 47 de ani, timp în care a reuşit să ţină piept Imperiului Otoman şi celorlalţi vecini puternici, uneori vrăjmaşi.

În epoca sa, Moldova a cunoscut cea mai mare întindere, între Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Capitala era în cetatea Sucevei, pe care domnitorul a întărit-o cu ziduri puternice din piatră, pentru a rezista oricărui atac.

Ştefan a fost proclamat domn în 1457, pe câmpia “Dreptăţii” de lângă cetatea de scaun, de către o mare adunare de boieri, târgoveţi (locuitori ai orasului) şi chiar ţărani, în frunte cu mitropolitul ţării. Primele lupte le-a purtat cu fostul domn, Petru Aron - care era chiar unchiul lui - pe care l-a invins şi l-a alungat. Acesta s-a refugiat în Transilvania, aflată sub stăpânirea regelui Ungariei, Matei Corvin. Ştefan a intrat astfel în conflict cu acesta, care a şi năvălit cu o oaste puternică în Moldova. Dar voievodul l-a înfrânt la Baia şi i-a risipit armata, regele însuşi fiind rănit în luptă.

Au urmat apoi bătălii sângeroase cu tătarii, pe care domnul Moldovei i-a biruit. Chiar fiul hanului (conducatorul) tătar căzând prizonier în mâinile sale şi, în ciuda darurilor trimise de tatăl său pentru răscumpărare, Ştefan nu a avut milă de el. Acesta a fost un răspuns la nesfârşitele fărădelegi pe care le săvârşeau tătarii, ori de câte ori treceau hotarele Moldovei.

Dar cea mai strălucită victorie a avut-o Ştefan cel Mare asupra turcilor, în 1475, la Vaslui. Sultanul Mahomed al II-lea, vestitul cuceritor al Constantino-polului, care desfiinţase pentru totdeauna Imperiul Bizantin, a hotărât să supună şi micul principat al Moldovei. În acest scop l-a trimis pe Soliman-Paşa, cu o mare armată, care număra 120.000 de oameni, mult mai numeroasă decât oştirea lui Ştefan. Domnul Moldovei pustiise totul în calea turcilor, astfel încat aceştia au suferit de foame şi de sete, fiindcă în calea lor recoltele fusesera arse, iar fântânile otrăvite. În ziua bătăliei decisive era o ceaţă deasă. În locul ales de Ştefan, mlăştinos şi necunoscut turcilor, voievodul a obţinut o victorie răsunătoare. Armata lui Soliman-Paşa a fost risipită. Însă, în anul următor, pentru a-l pedepsi pe principele român, însuşi sultanul Mahomed a năvălit în Moldova cu o oaste uriaşă, copleşindu-i pe moldoveni, care au fost înfrânţi la Valea Alba.

Dar turcii nu au putut profita pe deplin de această victorie, căci nu au reuşit să cucerească nici o cetate dintre cele pe care le-au asediat (Suceava, Neamt, Hotin), iar până la urmă s-au văzut nevoiţi să se retragă.

După câţiva ani de pace, turcii l-au atacat din nou pe Ştefan, cucerind două cetaţi-cheie ale Moldovei: Chilia şi Cetatea Alba. Putem spune că de acum înainte, oricâte încercări vitejeşti a făcut domnitorul, turcii nu au mai putut fi scoşi din ţarş, ei rămânând stăpâni pe aceste două cetaţi. Multă vreme, Ştefan a mai sperat la un ajutor din partea regelui Poloniei, promis de acesta în schimbul acceptării protecţiei poloneze asupra Moldovei. Ca să consfinţească această înţelegere, Ştefan a mers personal la Colomeea, unde a îngenuncheat în faţa regelui, jurându-i credinţa. Din păcate, acest lucru nu l-a ajutat cu nimic, deoarece polonezii nu i-au dat sprijinul promis. Dimpotrivă, după moartea regelui Cazimir, fiul său, Ioan Albert, a năvălit cu o puternică oaste în Moldova, încercând să o cucerească. Ştefan l-a înfrânt însa în Codrii Cosminului, în 1497, punându-l pe fugă. Legenda spune că prizonierii luaţi atunci au fost puşi să are un câmp pe care s-a semănat ghindă, pentru a creşte o mare pădure de stejar.

Datorită suferinţei îndurate de prizonieri, care trăgeau singuri plugurile, acest loc a fost numit mai târziu “Dumbrava Roşie”.

În cele din urmă, Ştefan a acceptat, spre sfârşitul domniei sale, să plătească un tribut turcilor, în schimbul păcii.

Marele şi gloriosul domn s-a stins din viaţa la 2 iulie 1504 şi a fost înmormântat la mănăstirea Putna, pe care chiar el o zidise.

De-a lungul întregii sale domnii, Ştefan a fost un protector al credinţei creştine, un neobosit ctitor de mănăstiri - nu mai puţin de 44 de lăcaşuri de închinăciune fiind ridicate din porunca sa. Printre cele mai cunoscute şi mai frumoase se numără mănăstirile Putna, Voroneţ(cu fresce exterioare minunate, unice in Europa), Tazlău şi altele. A construit de asemenea biserici la Piatra Neamţ, Borzeşti, Huşi, Iaşi şi în alte oraşe sau târguri ale Moldovei.

Ştefan a fost un om credincios, un bun fiu duhovnicesc al Bisericii noastre Ortodoxe. După victoria de la Vaslui, în scrisoarea pe care a trimis-o marilor monarhi europeni, el scria:
“Am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului nostru Dumnezeu Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit (...), pentru care lucru fie lăudat Domnul Dumnezeul nostru.”

Însuşi Papa de la Roma l-a lăudat, numindu-l ”Atletul lui Hristos”. Chiar şi după înfrângerea de la Valea Alba (sau Războieni), Ştefan a ridicat în acel loc o mică biserică pentru sufletele celor morţi în luptă, pe care stă scris
“Noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru, am ieşit înaintea turcilor şi am făcut cu danşii mare război în luna iulie 26 şi cu voia lui Dumnezeu fură biruiţi creştinii de către păgâni şi au cazut acolo o mare mulţime din ostaşii moldoveni.”

În timp a luat naştere stilul “moldovenesc” în construcţia bisericilor, s-au scris primele letopisete (cronici) şi s-au făcut daruri către mănăstiri din afara ţării. Se spune că Ştefan purta întotdeauna asupra sa un triptic, adică o icoana triplă, reprezentând pe Mântuitorul Hristos, pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan Botezatorul. Unul dintre marii săi duhovnici a fost Daniil Sihastrul, căruia i-a cerut adesea sfatul şi care, după înfrângerea de la Valea Alba, l-a îndemnat să continue lupta împotriva păgânilor.

Biserica Ortodoxa Română l-a trecut în rândul sfinţilor, împreuna cu Daniil Sihastrul, în anul 1992, cinstindu-l cu numele de “Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”.
Sursă:http://www.lumea-copiilor.ro/enciclopedie/stefan_cel_mare/stefan_cel_mare.php
23.03.2011
02:53 p.m.
Prelipcean Andreea


E)
Roman I, domn al Moldovei (1392 - 1394)
Roman I MUŞAT, domn al Moldovei
external image Roman_I_Musat.jpg
Domnia: mar.1392 - dec.1394

Deşi a avut o cârmuire relativ scurtă, Roman I, domnul Moldovei, între 1392 (înainte de 30 martie) şi decembrie 1394, dând dovadă de calităţi excepţionale, a izbutit să desăvârşească unificarea teritorială a statului medieval românesc de la est de Carpaţi, ale cărui hotare le-a împins până la „ţărmul mării”, aşa cum reiese din hrisoavele semnate de el la 30 martie 1392 şi respectiv 18 noiembrie 1393, în care se intitula, cu îndreptăţiţă mândrie „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare”.

El a fost fiul Muşatei(cea care a dat numele dinastiei princiare a Muşatinilor) şi al lui Costea, unul dintre fiii lui Bogdan I, fondatorul statului moldav.
În ciuda faptului că din vremea lui Roman I s-au transmis, peste veacuri, un număr mic de acte oficiale (mai exact trei, din care două cu caracter intern şi un tratat omagial), acestea ne ilustrează un lucru incontestabil şi anume că avem de-a face cu un suveran valoros, ale cărui măreţe înfăptuiri şi-au menţinut influenţa pozitivă asupra vieţii politice interne şi externe a voievodatului românesc est-carpatin, chiar şi după moartea sa.
Cu toate că Petru al II-lea Muşat a avut drept moştenitori legitimi, pe linie masculină, doi fii (unul botezat ca şi unchiul său cu numele de Roman, iar celălalt purtând onomastica de Ivaşcu), datorită faptului că, la moartea tatălui lor, aceştia erau prea tineri ca să poată guverna şi pentru a evita eventualele tulburări cauzate de lipsa de experienţă a nepoţilor săi, Roman I (fiind şi mai vârstnic decât aceştia), îi va înlătura de la succesiune, încoronându-se el ca domnitor al „Moldovlahiei”. De altfel fratele său şi l-a asociat la domnie, încă din februarie 1386, dată la care, în calitate de coregent, Roman I, ia, în numele principalului deţinător al prerogativelor voievodale, o serie de măsuri, în vederea bunului mers al treburilor ţării. Această stare de lucruri a fost acceptată, la 27 ianuarie 1388, şi de Wladislaw al II-lea Iagello (mare cneaz al Lituaniei între 1377-1392 şi rege al Poloniei din 1386 şi până în 1434), a cărui suzeranitate Petru al II-lea Muşat o recunoscuse la 26 septembrie 1387. Avantajul lui Roman I faţă de nepoţii săi, ce erau practic prin naştere mai îndreptăţiţi decât el să preia coroana princiară a Moldovei, a constat, se pare , şi în faptul că gradul său de rudenie cu regele Poloniei era superior celui dintre acesta şi descendenţii fratelui său, fiind astfel o rudă mai apropiată dinastiei Iagellonilor.
Guvernând o ţară care atinsese, din punct de vedere teritorial, maxima sa întindere (cca. 92.922 km2) şi devenise deosebit de prosperă, situaţie ce rezultă cu claritate şi din gestul fratelui său, care şi-a putut permite, în anul 1388, să-l împrumute pe Wladislaw al II-lea Jagello cu 3.000 de ruble de argint (sumă uriaşă, echivalând cu 52 kg aur fin sau 538 kg de argint), nepotul „Întemeietorului” s-a impus în cei câţiva ani de domnie şi ca un bun gospodar.Prin urmare, aşa cum aflăm din întâiul document parafat de el, la scurt timp de la urcarea sa pe tron, şi anume din hrisovul de danie, emis la 30 martie 1392 (cel mai vechi act intern moldovenesc, păstrat până în zilele noastre)vrednicul Muşatin a ridicat, la Roman, pe malul stâng al râului Moldova, în apropierea vărsării acestuia în Siret, o cetate din pământ, întărită cu o palisadă de lemn. Se pare că dorea ca această aşezare să-i devină capitală, aspect demonstrat, de altfel, şi de înmormântarea, în Biserica „Sfânta Vineri” (zidită din porunca lui în imediata apropiere a puternicei fortăreţe moldave), a soţiei sale, Anastasia.Interesul aparte, manifestat de Roman I pentru oraşul ce-i purta numele, poate fi explicat atât prin faptul că, probabil, îi fusese reşedinţă înainte de preluarea domniei, cât şi din cauza poziţiei centrale pe care ajunsese să o aibă în urma extinderii Moldovei în graniţele ei naturale. Aici existau, de asemenea, un centru de schimb şi un punct vamal, lucru ce evidenţiază şi mai clar importanţa acordată acestei localităţi.Sfârşitul prematur nu i-a permis, însă, să-şi pună în practică intenţia. Cu toate acestea, datorită importanţei economice şi strategice, Romanul a rămas (până la stabilirea, de către Alexandru Lăpuşneanu, a capitalei la Iaşi),alături de Suceava (reşedinţa voievodală principală), printre numeroasele curţi domneşti ale ţării.
O altă preocupare majoră a marelui voievod a fost şi organizarea militară a statului moldav, fapt evidenţiat de acelaşi prim hrisov semnat de el, care reprezenta o donaţie, făcută „slugii noastre Ioaniş Viteazul pentru a lui credincioasă slujbă”, ce cuprindea un domeniu alcătuit din satele Ciorsăceuţi, Vladimirăuţi şi Bucurăuţi, toate situate pe râul Siret (actualmente comuna Zvoriştea din judeţul Suceava). Aceasta este cea mai veche menţiune documentară cunoscută din Moldova, care atestă acordarea de către domn a unei moşii.„Vitejii” erau, în Moldova medievală, un echivalent al cavalerilor din statele feudale apusene, ei provenind dintre cei care se remarcaseră pe câmpul de bătaie. Pentru prestaţia lor primeau de la domnitor pământuri pentru care trebuiau să slujească la oaste. Gestul lui Roman I faţă de un astfel de „viteaz” (caz ce, în mod cert, nu era singular) demonstrează, prin urmare, grija-i deosebită pentru apărarea ţării.
În ultimul document păstrat peste veacuri de la Roman I (cel datat 18 noiembrie 1393), ai cărui beneficiari sunt un oarecare Tador şi cei trei fraţi ai săi (care primesc în proprietate un sat). Remarcabilă, la acest valoros conducător de ţară românească, este şi încercarea sa de a impune (pentru prima oară în istoria Moldovei) principiul continuităţii dinastice, lucru ce rezultă cu claritate din hrisoavele sale, în care nu apar, cu posibile drepturi la guvernare, nici una din rudele-i domneşti, cu excepţia, fireşte, a descendenţilor săi. Preocupat de perpetuarea politicii de centralizare statală promovată de predecesorii lui, Roman I va desfiinţa autonomiile unor domenii şi cetăţi, iniţiativă ce-i va atrage duşmănia multora dintre reprezentanţii clasei stăpânitoare.
Descoperirea de emisiuni monetare, realizate din porunca lui (sub forma groşilor de argint)reflectă înaltul stadiu de dezvoltare a economiei moldovene şi înmulţirea schimburilor comerciale sub cârmuirea-i înţeleaptă.Abil diplomat, fiul catolicei Muşata – Margareta, a promovat o politică externă asemănătoare cu cea a fostului domn, care viza, cu prioritate, o alianţă cu cel mai puternic dintre vecinii săi, Polonia. Această orientare avea menirea de a contracara tendinţele expansioniste ale Ungariei şi Hoardei de Aur.
La fel ca şi fratele lui, se recunoaşte supus al regelui polon, dar în condiţii mult mai demne. Spre deosebire de predecesorul său, el nu s-a mai prezentat personal pentru a depune jurământul omagial dinaintea Iagellonului, ba mai mult, documentul prin care accepta închinarea va fi redactat la Suceava (5 ianuarie 1393), în acesta neexistând referiri cu privire la data sau localitatea unde domnitorul român (conform obiceiului) trebuia să se deplaseze pentru ceremonial. Lucrul cel mai semnificativ, pentru noua poziţie adoptată de către Roman I faţă de poloni, este faptul că în actul respectiv apar unele rezerve în privinţa condiţiilor de acordare a ajutorului armat de către moldoveni „măritului crai al leşilor”. Mai exact, se preciza (ceea ce nu făcuse Petru al II-lea) că Polonia va fi susţinută de oastea moldavă doar în cazul în care s-ar fi aflat în conflict cu maghiarii sau cu tătarii.Deşi la început bune, raporturile moldo-polone înregistrează pe parcurs o înrăutăţire tot mai acută. Cauza principală care a stat la baza acestei situaţii a fost, în primul rând, neachitarea împrumutului făcut de Wladislaw Iagello, în 1388, din vistieria lui Petru al II-lea Muşat (pentru care monarhul polon garantase cu Pocuţia). Neonorată, această datorie determină izbucnirea unui conflict ce va dura peste un secol şi jumătate, pricinuind ambelor părţi mari neajunsuri.Tot mai nemulţumit de atitudinea pretinsului său „suveran”, Roman I se alătură rubedeniei sale Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei, care se revoltase împotriva regelui Poloniei şi a vărului acestuia Vitold, marele duce al Lituaniei (1392-1430), acţiune sprijinită de către regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ce era interesat să submineze puterea polonilor. Oştenii lui Roman I vor lupta, alături de cei maghiari, la apărarea cetăţilor podoliene şi în bătălia de la Braclov (derulată la sfârşitul lui 1393 sau începutul lui 1394), încheiată cu înfrângerea lui Koriatovici.Acesta fuge la curtea regelui ungar (resturi ale oştirii sale retrăgându-se pe teritoriul moldav),în timp ce Roman continuă ostilităţile, ocupând, în iulie 1394, Pocuţia.
Roman I a decedat pe când se afla la cârma Moldovei, din cauze şi în împrejurări ce au rămas nelămurite până astăzi, fiind urmat la tron, pe cale paşnică, în mod firesc, de fiul său cel mare, Ştefan I.
Rămăşiţele pământeşti ale vrednicului domn şi-au găsit odihna de veci în Biserica episcopală „Sfântul Nicoale” din Rădăuţi, necropolă voievodală în care au fost înmormântaţi şi înaintaşii săi Bogdan I, Laţcu I şi Petru al II-lea Muşat. În semn de preţuire, pentru domnia-i glorioasă, nepotul acestuia, marele Ştefan (domn al Moldovei între 1457-1504), care îl considera „strămoşul său”, va porunci, la 15 decembrie 1479, unor meşteri iscusiţi, să aşeze peste mormântul lui, o lespede funerară frumos sculptată, care să păstreze, peste veacuri, nemuritor numele aceluia care considera interesele supuşilor săi mai presus de orice, neacceptând să-şi trimită oştenii prea departe de hotarele ţării, pentru că această faptă nu era „plăcută poporului”.

Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Roman_I_al_Moldovei
Manole Elena 24.03.2011 5.45 p.m